foto: © Adina/Genova 2008

Mă distrez/întristez să ascult uneori impresii ale turiştilor români care ajung în Italia (valabil pentru orice altă ţară pe care ar vizita-o)... Pe lângă superficialitatea de a se înfige direct în magazine şi-n cafenele când ajung aici - cumpărăturism tipic american, consumism, snobism-, (chestie care mă deranjează cumplit, nu pentru că locuiesc aici de multă vreme şi am asimilat - sau poate am fost asimilată de către societatea asta) - se grăbesc să eticheteze Italia de parcă i-ar cunoaşte deja orice aspect, de parcă i-ar fi priceput toate mecanismele!

Se uită cu ochiul hulpav al căutătorului de defecte, pentru a putea emana un "ia uite, că şi aici au gunoaie şi gropi, nu se găsesc numai la noi!" dupa bine-cunoscutul sindrom al caprei vecinului. Nu ştiu cum reuşesc să emită cugetări universale despre o ţară întreagă, după doar 5 minute de la rotirea privirii în jurul axei verticale a propriului trup, într-un orăşel oarecare unde-au poposit să facă plinul sau să ia prânzul.

L-am auzit şi pe Mircea Badea cu (parafrazez) "e la modă să mergi în vacanţă în Sardinia, nu ştiu vedetele astea că acum ceva vreme, cine se ducea acolo nu mai ieşea întreg" - probabil încercând o glumă nesărată (am voie să spun "de căcat"?) la adresa Mafiei, despre care ştim că se află prin Sicilia şi nicidecum în minunata insulă sardă; îl sfătuiesc să navigheze spre Sardegna, să petreacă o zi, nu mai mult, pe o plajă neatinsă de picior turistic, unde îţi trec peştişorii printre glezne şi-i vezi de parc-ai fi în piscină; îi doresc să VADĂ înainte de a emite bule matinale de acest gen. Trimitere expres pentru Mircea Badea: coasta de vest a Sardegnei!

Faptul că sunt inteligenţi, nu-i face pe oameni să fie şi "umblaţi" sau cu bun-simţ, cum spune străbunică-mea. Nici nu se dau bine jos din maşină şi încep să lanseze judecăţi atotştiutoare. Turistul nu e un narator omniscient. Când ajungi într-un loc prin care n-ai mai trecut, eşti curat, eşti prunc; mergi să deschizi ochii şi mintea, să culegi NOUL şi FRUMOSUL, nu mergi cu ochii în pământ căutând confirmarea ideilor tale negative preconcepute.

Am ajuns aici acum 7 ani, în scop turistic. Nu m-am grăbit să arunc noroi peste această ţară doar din cauză că am văzut noaptea un şoarece pe-o ghenă sau pentru că un nene de integritate mentală îndoielnică a strigat: "bella bambinaaaa!" după mine. Nu m-am scârbit şi nu m-am închis în îngustimea frunţii mele, crezând c-am pătruns toată filosofia acestei ţări şi-a acestui popor... de la care acum 2000 de ani am învăţat să scriem.

Am 5 ani de când sunt studentă aici, mi se întâmplă lucruri bune şi mai putin bune pe străzile Genovei, am experienţe de tot felul, îmi întâlnesc mereu în mijloacele de transport în comun conaţionalii cu jargonul atârnat în colţul gurii şi mi-e ruşine că vin de unde vin. Uneori încerc să mă păcălesc că-s italiancă şi mi-e ruşine de această fantezie... deşi nu trădez nimic, ci - parafrazându-l pe Octavian Paler - am voie să îmi exprim DEZAMĂGIREA.

E drept că în Italia sunt lucruri care nu funcţionează, e drept că suferă de migrenă politică şi economică în acest moment, e drept că de pe locurile de frunte în Turismul mondial a căzut pe locul 28 (dupa ultimele statistici). E drept că are mulţi locuitori ignoranţi, (deşi mai mulţi proşti decât în România - "stupid people", cum zicea Brucan - nu mi-a fost încă dat să întâlnesc în altă ţară.. şi-am tot fost, am deschis ochii, în căutare de netedcreieraţi bipezi. Dar nu, la noi pe tărâmul mioritic gradul de incultură şi spălare de creier e ÎNSPĂIMÂNTĂTOR! În sensul că... vedeţi şi voi, mă înspăimântă până şi pe mine, o mucoasă de 24 de ani, rezultă că e într-adevăr VIZIBIL!)

Sunt şi aici defecte. Multe. Dar cred că nu e nimeni îndreptăţit să pună etichete peste tot, după numai un weekend petrecut într-un nameless town italian.

Voi rămâne de părere că, pentru a fi cât de cât CUPRINZĂTOR, COMPLEX în păreri şi etichete (atentie, pentru că "obiectiv" nu cred că poate cineva să devină), o ţară trebuie TRĂITĂ, zi de zi, printre oamenii ei, buni, răi, proşti, interesanţi, veseli, băutori de vin roşu sec şi de cafea espresso, mâncători de spaghetti şi de gelato artigianale. Nu ne putem lansa în judecăţi înainte să fi încercat măcar să ne punem în locul lor, să înţelegem CE ESTE ceea ce trăim.

Am observat pe un blog al carei autoare (ziaristă) povestea ceva despre un loc italian cu istorie tristă (VAJONT - pe care îl şi poceşte în scris, atat în text cât şi în "tags" - omiţând "T"-ul final) că nu ştie despre ce vorbeşte... M-am întristat... mai ales pentru că nu era vorba despre un amănunt, ci e ca şi cum ai trece pe lângă Cernobil şi ai spune că "anul trecut s-a surpat o fabrică acolo şi din cauza asta azi putem admira un peisaj natural mirific". Deci, cu toate scuzele, am voie sa fiu dezamăgită, da?

Informaţii despre dezastrul de la Vajont (9 octombrie 1963) găsiţi pe Gugăl câte vreţi. Totul e să vă depăşiţi ignoranţa şi nepăsarea şi să daţi click înainte să inventaţi poveşti de adormit copiii. Pentru a vă facilita căutările, iată aici un link (disponibil în limbile: italiană şi franceză) http://www.vajont.net/

Mai departe, numai noaptea are grija de gândurile noastre, fapt pentru care vă doresc tuturor o singură Noaptă Bună.

Concediul a început cu un apus de soare mirific (pozele când ajung acasă) pe autostrada din Ungaria. Să vă spun că m-am enervat? M-am enervat aşa cum fac de câte ori când trec prin ţara vecină, de ciudă că noi nu avem autostrăzi ca şi ei. Dar mi-a trecut rapid. Bine că le putem folosi pe ale lor. Am ajuns rapid în Austria, unde intri ca prin brânză de când Ungaria (iar ea) a intrat în Schengen. Te simţi liber cu adevărat. Nu am putut rata pe traseu donut's-ul glazurat cu ciocolată Milka şi cârnaţii înveliţi în şuncă de la popasurile "Old times". Răsăritul de soare al primei zile de concediu l-am prins în Italia, atât cât l-am văzut după nenumărate cutii de redbull.

Multe poţi face în Italia, foarte multe. Toate minunăţiile naturii sunt la un pas de tine. Îţi taie răsuflarea şi, foarte important, sunt foarte accesibile. De fiecare dată descoperi altceva. Mări nesfârşite şi munţi infiniţi...

Marea Adriatică, în regiunea Venetto, la Caorle (foto 2) se aseamănă în multe privinţe cu a noastră, doar că este mult mai civilizată, iar plajele mult mai întinse. Până să ajungi în mare eşti nevoit să treci printr-un soi de Sahară care devine insuportabil de fierbinte la orele amiezii. Pe mal, valurile refluxului aduc mii şi mii de scoici (foto 3) şi alge care emană mirosuri nu tocmai plăcute. Nisipul seamănă mai degrabă cu un soi de pulbere fină, aurie, decât cu ceea ce suntem obişnuiţi. Plouă din senin aşa cum se şi opreşte. Vântul suflă cu putere împrăştiind peste tot nisiul fin, pentru ca după cinci minute să răsară soarele. Fierbinte, mult prea fierbinte. Valurile Adriticii aduc însă o briză răcoroasă, precum apa ei. Brrr. Dar face bine la ten. M-am răsfăţat patru dimineţi sub soarele ce încălzea din belşug Adriatica, între furtuni de nisip şi nori neprietenoşi care dispăreau subit. Da, m-am făcut precum ciocolata, dar am reuşit să nu mă ard, ceea ce este o adevărată performanţă la cât de încolţit era soarele.

Marea ca marea, dar munţii sunt fenomenali. Toropeala mare de peste zi (în jur de 30 - 34 de grade C), cu o umiditate în atmosferă greu de suportat, m-a determinat să mă retrag de câteva ori în munţi. Nu-ţi vine să crezi că după numai o jumătate de oră de mers cu maşina, după ce nu suportai nicio haină pe tine, simţeai nevoia să îţi pui inclusiv o şubă dacă o aveai la îndemână. Celebra staţiune de schi Piancavallo părea mai populată decât litoralul, la umbra brazilor seculari. Dolomitii sunt impunători, cu stânci semeţe, care ascund în inima lor o mulţime de lacuri şi alte minunăţii. Important este că la toate aceste peisaje se ajunge foarte uşor. Drumuri impecabile, tuneluri, poduri şi toată infrastructura necesară pentru un turism adevărat. Lacul de la Barcis (foto 4) este o adevărată oază de relaxare, unde turiştilor li se pun la dipoziţie toate ustensilele necesare pentru a petrece o zi răcoroasă. Undeva mai sus, începe Parcul Natural Dolomiti Friulante. La Vajont există un adevărat ecomuzeu, dacă i se poate spune aşa. O stâncă uriaşă ce s-a dezlipit de pe un munte prăvălindu-se într-un baraj şi prăpădind un sat întreg a lăsat în urmă un peisaj de vis. Un lac albastru ca lacrima în buricele munţilor care se înalţă impunători printre nori (foto 1).

Italienii sunt sociabili, iar prigoana românilor pare doar o problemă discutată la TV. Românii nu au nici mai multe şi nici mai puţine probleme decât aveau înainte. Contează gradul de integrare în societate al fiecăruia. Am auzit tot felul de poveşti. Italieni care au divorţat pentru românce, italieni care cred că România e o ţară cu drumuri de pământ în timp ce ei nu au trotuare (!!!) peste tot în oraşe. Ceea ce face imposibil mersul pe jos chiar şi pe distanţe mici.

Normal, pe lângă mare şi munte, în Italia se şi mănâncă bine şi se face shopping la greu. Deşi faţă de Austria, de exemplu, Italia este mult mai scumpă. În plus, mai are dezavantajul că aproape toate magazinele sunt închise 2-3 ore în jurul prânzului. Unde mai pui că în cafenele nu se fumează deloc, decât acolo unde există terase. Şi nu există peste tot. Pe malul mării erau, dar cam atât. Iar pentru o zi de shopping ai nevoie de câteva pauze de cafea. Motiv pentru care am preferat să hoinăresc mai mult şi să admir pesajele decât să-mi pierd vremea prin magazine. Dar, la vita e bella în concediu în Italia!

Astăzi, în jurul amiezii, am ajuns în Austria, la Klagenfurt, la 250 de km de locul în care am petrecut prima parte a concediului. Altă viaţă! Sunt din nou înconjurată de munţi, pe malul lacului Worthersee. Peste tot unde te uiţi în jur dai doar de vârfurile lor. Nu ai cum să scapi. Te simţi ca şi prins într-o capcană, fără şansa de a evada. E un sentiment ciudat, dar îţi oferă senzaţii greu de descris privindu-i. Şi, chiar dacă plouă, ai şansa să o faci din interiorul primitor al cafenelelor. Cafenele în care se fumează! Normal că a fost primul lucru ce l-am făcut. Cum cu cine? Cu draga mea prietenă Carmen, pe care sunt nespus de fericită să o revăd. Acum fug la o bârfă. Şi la muls vaca :D

PS pentru Oana, Cella şi alţi curioşi. Am terminat Şarama. Aviz amatorilor! Nu faceţi ca mine. Nu citiţi Şarama în concediu, în special dacă sunteţi la munte. Sperieni, grumi şi elfi cu săgeţi otrăvite par gata să vă atace prin ceaţa deasă ce se lasă peste crestele munţilor, precum în Ţinutul Nimicului. Unde mai pun că până am dat-o gata în primele zile de concediu am fost un anti-model de socializare :D

Nel 1963 qualche migliaio di persone vivevano nella loro valle. Il progresso travestito da SPA di Stato costruì una bella diga per produrre tanta energia delle meraviglie. L'intero progetto aveva dato segni di cedimento che furono sistematicamente ignorate e tenuti nascosti. Per anni incidenti, piccole frane e le proteste delle persone della valle non ebbero peso. La verità non ebbe peso; l'informazione non ebbe peso.

La popolazione nazionale fu tenuta all'oscuro, ignorava i rischi di quello che stava per succedere.
Così il progresso delle meraviglie non lasciò loro nemmeno il tempo dello stupore...

L'intera diga venne giù! La massa d'acqua creò uno spostamento d'aria milioni di volte più forte di quello che annuncia l'arrivo del treno in metropolitana.

1917 Persone non ebbero forse nemmeno il tempo di affogare...

Nascondere la verità, manipolare le informazioni, non ascoltare le proteste della popolazione fu un'efficace arma di distruzione di massa nel Vajont!

Che c'entra questo con la chiropratica? Sembra 1/3 delle vittime aveva mal di schiena, o stava per per averlo...

il libro principalmente è un testo teatrale, ma è molto bello (anche se molto corto) da leggere normalmente...

bel libro, lo consiglio ;)  !!!

Qualcuno azzarda: "Quella delle Case Chiuse?"

No quella della Case chiuse si chiamava Lina Merlin ed era un' Onorevole.

E allora chi è? Solo qualcuno che abita nel Veneto, la ricorda, e se lo fa ci mette una buona dose di rammarico, non rimpianto e nemmeno rabbia, solo rassegnato rammarico.

Era una donna, prima di tutto, figlia della povertà delle nostre montagne, una che non aveva potuto studiare, ma che nella sua vita non si era mai rassegnata al suo destino. Ultima figlia di una nidiata di fratelli emigrati per guadagnarsi un tozzo di pane. Lei fa la "serva" a Milano, ma rientra a casa sua in montagna dopo i primi bormbardamenti. Lei e il fratello Toni, lasciano la madre disperata e vanno in montagna, questa volta quell'"altra montagna" quella dei partigiani. Il fratello ci lascia la vita e lei fa la staffetta. La sua resistenza è quella che fanno le donne,  correndo da una parte all'altra della sua amata montagna a portare ordini.

Finisce la guerra, ma la sua resistenza non è un capitolo chiuso, combatte strenuamente per la causa dell'emancipazione femminile, che fa propria superando i complessi che la soffocano derivanti dall'origine sociale e dall'educazione ricevuta nell'umile ambiente dov'è nata.

Malgrado la sua scarsa formazione scolastica, dopo aver scelto la causa politica degli umili e dei diseredati, le viene offerto di scrivere per l'Unità. Da modesta donna di servizio a giornalista. Sarà proprio questo il suo destino di donna resistente fino al termine ultimo.

Tina conosce la sua terra dove "le radici terrestri e le radici celesti si uniscono senza usurpare gli altri limiti", conosce le sue origini e le rispetta, le ama.

A questo punto entra in scena un altro nome, forse più conosciuto: Vajont.

Ricordate la diga costruita nella valle sopra Logarone? Una notte, il 9 ottobre 1963, un'enorme pezzo del Monte Toc precipita sull'invaso costruito come bacino idroelettrico dalla SADE, l'acqua spinta da quella massa che si è staccata, supera la diga e cancella tre paesi: Erto, Casso e Longarone, più di duemila persone vengono cancellate da una forza pari a quella di una bomba atomica.

"In una serata di tiepido autunno in pochi secondi duemila persone - uomini, donne, bambini - venivano sacrificati sull'altare del profitto al quale anche la scienza ufficiale aveva dato una mano, nascondendo agli Enti Locali e perfino al Governo le prove che sul Vajon sarebbe accaduto un disastro."

"Ho seguito la vicenda dell'invaso del Vajon con passione non solo di giornalista, ma di figlia di questo popolo contadino e montanaro che si ribella alla restorica delle "virtù tradizionali" che mal nasconde il cinismo dello sfruttamento più spietato. Con questo cuore ho seguito tutte le vicissitudini, le resistenze, le paure dei montanari di Erto contro la SADE, non per impedire di costruire il grande bacino idroelettrico del Vajon, ma per impedire di compiere un delitto."

Per anni Tina Merlin denuncia nel suo giornale, fatti che erano la premonizione di "una morte annunciata". Tentando di portare all'opinione pubblica l'immagine di un territorio condotto volutamente o irresponsabilmente in una situazione di estremo pericolo, dove nessuno si curava  di valutare la gravità delle conseguenze e riteneva opportuno mettersi contro il potere.

Dice ancora Tina: "L'esperienza della vita che è storia collettiva, deve pur lasciare traccia d'insegnamento a chi viene dopo per suggerire forme più avanzate di civiltà e di convivenza umana. Che oggi,  appunto, non riguardano solo un paese, ma il mondo."

Per chi non lo sapesse la SADE oggi si chiama E.N.E.L.

Tina Merlin muore il 22 dicembre 1991, e con lei viene a mancare una grande donna, una voce libera del nostro tempo. La voce di chi per tutta la vita ha perscorso la strada della resistenza anche se a volte in solitudine,  masticando il senso della sconfitta....

Link - Associazione Culturale Tina Merlin    http://www.tinamerlin.it/

Alcuni mesi dopo, mentre in macchina raggiungevo Belluno, vidi la diga del Vajont, e fotografai l'immensa spaccatura dalla quale si rovesciarono le acque provocando l'immane disastro. Ai  suoi piedi si vedono le case abbattute per le quali erano già in corso le ricostruzioni. Su un parapetto vidi una campana, strappata dal suo campanile nella notte triste  della sciagura. Con me c'era mia figlia, Genny. La fotografai accanto a quella campana che chissà  sia tornata, dopo tanti anni, a far risenterire i suoi rintocchi. 

Diga del Vajont by degia

1# La realtà non è un pensiero

Ad un certo punto l'ingegnere capo Carlo Semenza (interpretato da Michel Serrault) interpella suo figlio Edoardo, geologo, per un ispezione dei fianchi della valle. Ecco uno stralcio dell'esposizione dei dati raccolti da Edoardo:

Edoardo: [...] se la base fosse inclinata, il monte Toc cederebbe sicuramente.
Alberico Biadene (un altro ingengnere responsabile della diga): Quindi, lei mi sta dicendo che non è certo che la base sia inclinata. E se fosse concava? Non succederebbe nulla, vero?
Edoardo: Beh... no, in quel caso no.
Alberico Biadene: Ecco! Visto?

Visto cosa??? E' come dire che il pensare che il sole non tramonti faccia sì che il sole scompaia quel giorno (scusate lo scioglilingua)... La reltà è una e non cambia per un pensiero, giusto o sbagliato che sia.

2# La realtà va guardata

La giornalista Tina Merlin (interpretata da Laura Morante) tenta, inutilmente, di denunciare il "lavoro sporco" della S.A.D.E. (l'azienda che ha costruito la diga).

Il marito: Tina, ma se 100 persone la pensano in un modo, e tu sola in un altro, non credi che sia tu in errore?
Tina: Ma io sto parlando di una cosa che ogni persona dotata di buon senso può vedere!

La realtà comunica con dei segni, spesso evidenti (come un monte che cede), altre volte in modi sottili e delicati. Comunque sia, se non si è disposti a guardarli, tutto passa invano.

3# Affrontare la realtà implica una responsabilità

A pochi giorni dal disastro, l'ingegner Alberico Biadene è terrorizzato, ma va avanti senza alcun motivo apparente. L'unico tentativo che compie per evitare il disatro (forse, solo per non far chiudere la diga) è quello di abbassare il livello del lago artificiale al di sotto di una soglia "di sicurezza".

Un geologo: [...] da quando stiamo abbassando il livello del lago, la frana si sta muovendo sempre più velocemente. Insomma, potrebbe crollare all'improvviso anche ora, domani o fra un mese.
Alberico Biadene: [...] sempre "se"! Non mi date mai una certezza. Lei si prenderebbe la responsabilità di far evaquare cinquemila persone, privarle delle loro case a tempo indeterminato, per un forse?
Il geologo: No, io no, signore.

Evidentemente, il gelogo era certo che il fianco della montagna avrebbe ceduto da un momento all'altro, ma non ha avuto il coraggio di portare avanti la sua certezza.

E quindi?

Dunque, abbiamo scelto questo film perché da un chiaro giudizio sul realismo, problema di ogni uomo, così ora come il 9 ottobre 1963, giorno del disatro del Vajont.

Cosa mi è piaciuto del film

A parte il giudizio che emerge, ci sono altre cose che mi piacciono di Vajont:

• Lasciano perdere gli effetti speciali, che lasciano molto a desiderare, il film è tecnicamente ben fatto. Un occhio esperto può notare una fotografia notevole, sopratutto in 3-4 scene (il dialogo fra Daniel Auteuil e Leo Gullotta in chiesa ha un'inquadratura da urlo).
• Bellissima la scelta dei colori nella scena finale, a disastro avvenuto, quando Olmo Montaner torna in valle per vedere cosa è rimasto della sua casa e di sua moglie. Non si tratta di un bianco e nero, ma di una bicromia. E' stato scelto un leggerissimo marrone, che si vede appena, ma esalta il fango che predomina la scena (questo tipo di bicromia è tipico del foto reportage).
• Leo Gullotta è un ottimo attore (soprattuto a teatro) e in questo film la sua interpretazione è da oscar!

Cosa non mi è piaciuto

• Quando Olmo Montaner e Ancilla si fidanzano, di sottofondo c'è una canzone ridicola. Degno di un film di serie D.
• Il sottotitolo "La diga del disonore" non c'entra un ca**o con il film.
• Forse troppo lungo.

Chiudo consigliandone la visione e, per chi non conoscesse i fatti reali su cui si basa il film, di farsi un po' di cultura.

Se siete di Firenze, mercoledì prossimo (29 novembre) proiettiamo Contact, ore 20:45 al Polo Biomedico e Tecnologico, Viale Morgagni 40/44.

- Warning: Divide by zero.

[vodpod id=ExternalVideo.437443&w=425&h=350&fv=contentURL%3D%2Fvideo%2Fpaolini%2Fpaolini_ilsergente_ucraina.flv%26imgPath%3D%2Fimg%2Fvideo%2F320X240%2F4725.jpg]

ps In queste giornate casalinghe ho scattato alcune foto nuove a Sullivan che potete trovar sotto anche. Sono arrivato anche ad un punto morto con il mio costume anni 30, domani andrò alla ricerca di migliorie, quello che ho fatto per ora lo trovate qui sotti, un click per allargare.

Qui le altre fotine che ho fatto in questi giorni a Sullivan e al mio crocifisso.

Erano poco più di 4 anni che non ritornavo in quei posti così densi di storia e generosi di spunti emotivi e, devo dire, l’emozione è stata molto forte.
Tante parole messe su carta non bastano per riuscire a raccontare e a rendere l’idea di quello che ho provato in quella giornata .
Il pensiero che avevo, osservando il paesaggio, era l’impossibilità di riuscire anche solo ad immaginare le proporzioni fisiche e materiali di quel disastro; come una tale massa di terra, praticamente mezza montagna, sia precipitata in quella valle ad una velocità tale da provocare un mare d’acqua capace di distruggere boschi e case, scavalcare una diga e spazzare via interi paesi dalla faccia della terra.

In questi ultimi anni la storia del Vajont è uscita da uno dei tanti ripostigli della nostra storia nazionale e molti turisti vengono fin quassù per cercare di capire, informarsi, rendersi conto circa quello che accadde quasi 44 anni fa.
I paesini di Erto e Casso sembrano accogliere questi forestieri con quella timida ospitalità, tipica dei piccoli borghi di montagna;
timidezza velata però dalla sottile consapevolezza che quei veloci visitatori della domenica, compreso me stesso, armati di zaini in gore-tex e macchine fotografiche dell’ultima generazione, se anche si sono commossi dopo aver ascoltato il racconto di quella storia in cambio di un bicchiere di vino e aver fatto incetta di souvenir, cartoline, libri, quadri e di mestoli in legno, tipico prodotto dell’artigianato locale, torneranno a casa con quell’amaro in bocca per non essere riusciti a capire veramente quella solitudine e quel senso di vuoto in chi ha vissuto, “sulla pelle viva”, la notte del 9 ottobre 1963 nella valle del Vajont.

Federico Marchioro

El principal problema del país es la despoblación. Pero como problema físico, que agrede de verdad tenemos el ecocidio diario sobre el territorio. La semana pasada escribíamos sobre la polémica zaragozana del azud del Ebro. Hoy nos toca el recrecimiento de Yesa, del que se han escrito millares de páginas sobre lo inútil de su ampliación, tan inútil como lo fue en su día la construcción del embalse actual (mil quinientas personas desalojadas). Los de siempre pasan de la Nueva Cultura del Agua. 15 años llevamos con el podrido Pacto del Agua. Deslizamientos. Grietas y agujeros. La CHE mira para otro lado. El Ministerio de Medio Ambiente igual. Hace poco leí la terrorífica teoría de “euros por micromuertos”, en la que el capitalismo asume el riesgo aceptable de las vidas humanas, las muertes sin más, por una catátrofe provocada por alguna intervención que dote de “supuestos beneficios” al llamado interés general. Sería como una probabilidad anual de muerte de uno en un millón. Ya pasó en Vajont (en el Piamonte occitano), por el deslizamiento de una montaña entera sobre el pantano. Dos mil muertos en 1963. Y pasan cosas: la tragedia del camping de Biescas, los deslizamientos de Espelunziecha, las misteriosas simas del AVE, el comentado azud y una crecida del Ebro. Hace un año taparon los agujeros con retroexcavadoras, ¿Qué haran ahora? No es la principal línea de argumentación a la hora de oponerse a esta obra hidráulica, aunque la ausencia de seguridad está ahí y los riesgos perversamente aceptables también. La (i)lógica del Estado vuelve a aparecer siniestramente.